Umbra Muntelui Buila

În ținutul adânc al Vâlcii, acolo unde muntele Buila își scutură veșmântul de piatră peste apele râului Costești, timpul nu curge — se înfășoară, ca un șal uitat pe umerii unei bătrâne care visează.

În acel loc uitat de istorie, dar ținut minte de visători și de câteva păsări care au învățat să cânte în șoaptă, Go-ul nu era joc, ci o chemare. Un ritual vechi ca piatra, ca lumina stelelor, ca umbra muntelui. Poate chiar mai vechi decât ceasul de pe clopotnița care n-a mers niciodată, dar nimeni n-a avut curajul să-l oprească.

Acolo viețuiau goblinii — ființe negrăbite, cu ochi aprinși și minți ascuțite ca obsidianul. Sub arcade de frunze și brâie de ceață, ei desenau pe tablele lor de lemn hărți ale lumii nevăzute. Pietrele albe și negre nu erau doar piese. Erau gânduri, erau alegeri. Uneori, erau scuze elegante pentru a tăcea. Sau pentru a amâna adevărul până după masă.

O legendă, rămasă în tremurul frunzelor și în clipocitul râului, grăia despre trovanți — pietre vii, care respiră nopți și sorb raze de lună. Pietre care nu se grăbesc, pentru că au tot timpul din lume și știu că, oricum, omul pleacă înaintea lor. Se spunea că cel ce va pătrunde misterul lor, va putea înțelege nu doar Go-ul, ci și țesătura realității — cu tot cu nodurile din ea.

Într-o seară în care tăcerea părea o prelungire a cerului, Gobu și Gomi, doi goblini, s-au așezat în fața tablei.

— „Gomi,” grăi Gobu, cu o umbră de foc în voce, „astăzi nu jucăm doar pentru onoare. Dacă te înving, îți voi spune un adevăr despre trovanți.”
— „Accept,” răspunse Gomi, cu inima neliniștită, dar dornică de taină, și cu burta ușor golită — căci nu e bine să joci Go cu stomacul plin, spunea unchiul său, care niciodată nu învinsese pe nimeni, dar avea proverbe.

Și astfel, au început. Tabla de Go era un cosmos, iar fiecare piatră, o stea căzătoare cu dorință inclusă. Satul parcă tăcea mai adânc decât de obicei. Râul și muntele ascultau. Până și trovanții păreau mai aproape, ca niște martori pietrificați ai unei povești mai vechi decât cuvintele. Mai bătrâni decât regretul.

Când Gobu a plasat ultima piatră, victoria era clară. Gomi plecă fruntea, de parcă și-ar fi pierdut nu doar partida, ci și întrebarea.

— „Mi-ai promis un secret.”
— „Și ți-l dau,” rosti Gobu, privind către Buila, care strălucea slab în lumina lunii, ca o rană veche, luminată din greșeală. „Ascultă: Gomi, principiile fundamentale ale Go-ului sunt ca trovanții: solide, neschimbate, etern valabile. ‘Apa trece, dar trovanții rămân.’ Înțelegând această analogie, vei putea naviga cu înțelepciune între schimbările temporare și constantele eternale ale jocului.”

— „Și dacă apa vine iar, și tot vine? Nu obosesc niciodată trovanții?” murmură Gomi.
— „Ba da,” zâmbi Gobu. „Doar că nu ni se plâng nouă.”

Gomi nu a vorbit. Dar în ochii lui, Gobu văzu flacăra înțelegerii. Sau poate o lacrimă care se rătăcise. Tăcerea se lăsă din nou, de data aceasta plină. O liniște care nu ascundea, ci dezvăluia. Ca o glumă spusă prea târziu, dar încă valabilă.

Atunci Gobu zâmbi.
— „Ai pierdut partida, dar ai câștigat mai mult decât o victorie. Ai câștigat un prieten. Și un început.”

Apoi s-au ridicat amândoi, și Gomi a întrebat:
— „Mâine jucăm iar?”
— „Dacă nu vine ploaia.”
— „Și dacă vine?”
— „Jucăm înăuntru. Trovanții nu se supără.”