Am urcat într-un Uber. Șoferul, un bărbat cu chipul brăzdat de vânt și soare, s-a prezentat ca Nader. Originar din Iran, ochii lui păreau să ascundă povești nespuse.
“Ce v-a adus în oraș astăzi?” m-a întrebat el, privindu-mă în oglinda retrovizoare, ca și cum ar fi încercat să citească ceva dincolo de reflexia mea. “Am fost la ANAF pentru a depune actele necesare clubului meu de Go,” i-am răspuns.
“Go?” a repetat el, curios. “Cum se scrie?” “Simplu: GO. Puteți căuta ‘go game’ pe Google.”
La primul semafor, l-am văzut căutând pe telefon. “Ah, acesta este jocul! Știi, când am venit în România acum șase ani, am văzut acest joc în casa unde stăteam cu chirie. Nu știam cum se numește. În Iran, avem șah și table, dar nu Go.”
“Go este un joc mai puțin cunoscut și aici, în România,” i-am spus. “Dar este un joc care mi-a adus prieteni trainici.”
Nader a zâmbit, ca și cum ar fi regăsit o bucată din trecutul său. “În familia mea, jucam table. Era ca o sărbătoare. Ascultam muzică, beam ceai sau un snaps și recitam poezii.”
“Copiii de azi preferă tabletele în locul jocurilor de masă,” a adăugat el, cu o notă de melancolie.
“Înțeleg,” i-am răspuns, “și tocmai de aceea vreau să creez un spațiu, unde oamenii să poată juca Go, să bea un ceai și să împărtășească poezii.”
“Vă așteptăm la GoGoblins,” i-am spus, în timp ce ieșeam din mașină. “La un pahar de ceai, un vers din Khayyam și o partidă de Go.”
Nader a zâmbit, și pentru o clipă, am simțit că povestile despre Go pot conecta lumi diferite.
Am ajuns la destinație, dar conversația cu Nader a rămas cu mine. Uneori, cele mai profunde viziuni de viitor se nasc din cele mai efemere întâlniri.
