O întâlnire cu Nader m-a făcut să înțeleg, încă o dată, că jocul de Go nu este doar despre pietre albe și negre. Uneori, Go-ul începe într-un loc neașteptat: într-o mașină, între două semafoare, într-o conversație care pare obișnuită și se dovedește, fără să ceară voie, memorabilă.

Am urcat într-un Uber. Șoferul, un bărbat cu chipul brăzdat de vânt și soare, s-a prezentat ca Nader. Era originar din Iran, iar ochii lui păreau să ascundă povești nespuse, din acelea care nu intră în grabă în nicio aplicație de navigație.

— Ce v-a adus în oraș astăzi? m-a întrebat el, privindu-mă în oglinda retrovizoare, ca și cum ar fi încercat să citească ceva dincolo de reflexia mea.

— Am fost la ANAF pentru a depune actele necesare clubului meu de Go, i-am răspuns.

— Go? a repetat el, curios. Cum se scrie?

— Simplu: GO. Puteți căuta „go game” pe Google.

Go, table și memoria jocurilor de masă

La primul semafor, l-am văzut căutând pe telefon. A privit câteva imagini, apoi chipul i s-a luminat cu o recunoaștere neașteptată.

— Ah, acesta este jocul! Știi, când am venit în România, acum șase ani, am văzut acest joc în casa unde stăteam cu chirie. Nu știam cum se numește. În Iran, avem șah și table, dar nu Go.

I-am spus că Go-ul este mai puțin cunoscut și aici, în România. Dar i-am spus și altceva: că este un joc care mi-a adus prieteni trainici, oameni cu care am împărțit timp, tăcere, victorii mici, înfrângeri utile și multe începuturi.

Nader a zâmbit ca și cum ar fi regăsit o bucată din trecutul său.

— În familia mea, jucam table. Era ca o sărbătoare. Ascultam muzică, beam ceai sau un snaps și recitam poezii.

Apoi a tăcut câteva clipe.

— Copiii de azi preferă tabletele în locul jocurilor de masă, a adăugat el, cu o melancolie calmă, fără reproș, dar nici fără durere.

GoGoblins, ceai și poezie

L-am ascultat și am simțit că, dincolo de diferențele dintre Iran și România, dintre table și Go, dintre amintiri și planuri, vorbeam de fapt despre același lucru: despre oameni care se adună în jurul unei mese și își oferă timp.

I-am spus că înțeleg. Și tocmai de aceea vreau să construiesc la GoGoblins un spațiu în care oamenii să poată juca Go, să bea un ceai, să vorbească, să tacă împreună atunci când e nevoie și, dacă se nimerește, să împărtășească și poezii.

Jocurile de masă nu sunt doar jocuri. Sunt un pretext civilizat pentru întâlnire. O formă de răbdare. O mică rezistență împotriva grabei. Iar Go-ul, cu tabla lui simplă și adâncă, pare făcut tocmai pentru asemenea întâlniri.

Când am ajuns la destinație, i-am spus:

— Vă așteptăm la GoGoblins. La un pahar de ceai, un vers din Khayyam și o partidă de Go.

Nader a zâmbit. Pentru o clipă, am avut sentimentul că poveștile despre Go pot conecta lumi foarte diferite: un club din București, o copilărie din Iran, o tablă de joc uitată într-o casă închiriată și nostalgia discretă a unei familii adunate în jurul unei mese.

Întâlnirile care rămân

Am ajuns la destinație, dar conversația cu Nader a rămas cu mine. Uneori, cele mai clare viziuni de viitor nu se nasc în ședințe, strategii sau documente frumos aliniate, deși și acestea au rostul lor, dacă nu se iau prea tare în serios.

Uneori, o viziune se naște într-un Uber, între două semafoare, când un om îți amintește că jocurile adevărate nu sunt doar despre reguli. Sunt despre prezență. Despre prietenie. Despre ceai. Despre poezie. Și, din când în când, despre o piatră de Go așezată exact unde trebuie.